Calendar Ortodox, 16 august

Sfânta Mahramă a Mântuitorului Iisus Hristos

Sfânta Mahramă a Mântuitorului Iisus Hristos este cinstită în fiecare an la 16 august în Biserica Ortodoxă Română. Conform Tradiției, pânza a fost dată de Iisus Hristos regelui Abgar al Edessei pentru a fi vindecat de lepră. Pe mahramă a rămas imprimat chipul Mântuitorului care, de-a lungul timpului, a constituit model pentru iconografi.

Ea este cea mai veche reprezentare a chipului Mântuitorului. Sfânta Mahramă a Domnului s-a păstrat la Edessa, în Catedrala orașului. În 944, ea a fost mutată la Constantinopol, iar în 1204 cavalerii cruciadei a IV-a au luat-o și au dus-o în Occident. Ea a ars la Paris, în timpul revoluției franceze.

Tropar – glasul 2

Preacuratului Tău Chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că ai binevoit a Te sui cu Trupul pe Cruce, ca să mântuieşti din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulţumire strigăm Ţie: toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel Ce ai venit să mântuieşti lumea.

Sf. Martiri Brâncoveni

Constantin Brâncoveanu, acest binecredincios şi iubitor de Hristos domnitor al Ţării Româneşti, s-a născut la anul 1654 din părinţi de seamă, după tată fiind din neamul domnitorului Matei Basarab (1632-1654), iar după mamă fiind nepot de soră al domnitorului Şerban Cantacuzino (1678-1688), în timpul căruia, la anul 1688, s-a tipărit pentru întâia oară, în întregime, Sfânta Scriptură în limba română.

Rămas orfan de tată încă din pruncie, tânărul Constantin a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino († 1716), un foarte învăţat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit să-i pună dascăli înţelepţi spre a primi învăţătură aleasă. Pentru iscusinţa şi înţelepciunea sa, Constantin a primit înalte dregătorii, bucurându-se de multă cinstire încă din tinereţe.

După moartea domnitorului Şerban Cantacuzino, în 29 octombrie 1688, la stăruinţele tuturor boierilor şi dregătorilor ţării, vrednicul Constantin Brâncoveanu a primit scaunul de domn al Ţării Româneşti, fiind uns de către mitropolitul Teodosie († 1708). Împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit ţara cu multă pricepere, dar şi cu înţelepciune şi răbdare creştinească.

Luându-L în ajutor pe Hristos, Împăratul veacurilor, şi având pildă pe vrednicii săi înaintaşi, Constantin Vodă îşi începu domnia punând temelia celei mai mari mănăstiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde şi-a pregătit şi loc de veşnică odihnă. Multele altele sunt bisericile şi mănăstirile ridicate sau înzestrate de milostivul şi evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Ţării Româneşti.

Însă dărnicia şi purtarea de grijă ale evlaviosului voievod Constantin Brâncoveanu nu se vor opri la hotarele Ţării Româneşti, ci se vor întinde şi la fraţii români din Moldova şi din Transilvania. De asemenea, vrednice de pomenit sunt şi multele ajutoare trimise dreptcredincioşilor creştini aflaţi în suferinţă în ţinuturile siriene, caucaziene şi arabe, precum şi la toate Locurile Sfinte ale Răsăritului.

În anul 1714, însă, tocmai în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, a trimis sultanul Ahmed al III-lea (1703-1730) mulţime de ostaşi care l-au luat pe Constantin Vodă împreună cu fiii săi şi l-au dus la Înalta Poartă Otomană din Constantinopol (azi Istanbul). Atunci, jale mare i-a cuprins pe toţi locuitorii ţării.

La Constantinopol, domnitorul creştin şi fiul său cel mare au fost întemniţaţi şi chinuiţi cumplit de către otomani vreme de patru luni, fiind supuşi la nenumărate suferinţe în închisoarea Şapte Turnuri (Edicule) din Istanbul, fiind învinuit că nu era cu totul supus sultanului. Pentru a nu fi pedepsit cu moartea, el trebuia să se lepede de credinţa creştină, dar n-a voit să se despartă de Hristos.

Astfel, după aproape 25 de ani de strălucită domnie, a venit ceasul ca marele domnitor creştin Constantin Brâncoveanu să-şi încununeze fruntea, el şi cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum şi sfetnicul său, Ianache, cu cinstita cunună a muceniciei pentru credinţa ortodoxă, pe care toţi au mărturisit-o până la moarte.

Şi anume, în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1714, când dreptcredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanul împlinea vârsta de 60 de ani, a primit sfârşitul mucenicesc prin sabie împreună cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache, în cetatea Sfântului Constantin cel Mare.

Trupurile Martirilor Brâncoveni au fost aruncate de turcii otomani în mare, de unde au fost scoase de către unii creştini milostivi, care le-au îngropat cu evlavie, în taină, nu departe de Constantinopol, în insula Halki, la Mănăstirea Maicii Domnului.

Mai târziu, moaştele Sfântului Voievod Martir au fost aduse în ţară, la anul 1720, de către doamna Maria, soţia sa, şi aşezate în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria Voievodului.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ziua de 19 iunie 1992 a trecut în rândul Sfinţilor din calendar pe Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache, având zi de prăznuire data de 16 august a fiecărui an.

Pentru rugăciunile Sfinţilor Martiri Brâncoveni, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Tropar

Cel ce pentru dreapta credință și pentru neam, te-ai învrednicit a suferi moarte de martir, împreună cu fiii tăi Constantin, Ștefan, Radu și Matei și cu sfetnicul Ianache, dreptcrediciosule Voievod Constantine, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu

Această aleasă fiică a Țării Românești s-a născut în a doua jumătate a veacului al XVII-lea în familia postelnicului Neagu din Negoești, fiind nepoata domnitorului Antonie Vodă din Popești. Crescută în casa domnească, în dreapta credință, Maria a deprins din fragedă vârstă buna chivernisire a vieții, cumpătarea, milostenia, blândețea și râvna pentru cele sfinte.

În anul 1674 s-a căsătorit cu Constantin Brâncoveanu, care avea să ajungă, în 1688, domnitor al Țării Românești. Împreună cu el a fost părtașă nu doar în viața de familie, ci și la înfăptuirea unor lucrări de folos poporului. Dumnezeu le-a binecuvântat casa cu unsprezece copii (patru fii și șapte fiice), pe care i-au crescut în dreapta credință și învățătură aleasă, rânduind pentru ei dascăli iscusiți din Răsărit și din Apus.

Doamna Maria a fost pildă de înțelepciune, de blândețe și de statornicie în credință, pentru fiii și fiicele sale. Palatul domnesc era, în vremea ei, nu loc de slavă deșartă, ci de slujire smerită. Se îngrijea cu deosebită râvnă de buna rânduială a casei, de creșterea copiilor și de miluirea celor lipsiți. În taină și cu evlavie, se ostenea cu lucrul mâinilor, împărțind cele de trebuință bolnavilor, orfanilor și săracilor.

Iubind frumusețea casei Domnului, ea a ctitorit mai multe lăcașuri sfinte: bolnița Mănăstirii Hurezi, Mănăstirea Surpatele — unde avea să viețuiască în ultimii ani, Biserica „Sfântul Nicolae” – Dintr-o zi, Mănăstirea Viforâta și Mănăstirea Berivoii Mari, din județul Brașov. De asemenea, împreună cu soțul ei a ctitorit și a înzestrat și alte multe mănăstiri în Țara Românească, în Ardeal, în Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim și în Sfântul Munte Athos.

Duhul de rugăciune nu o părăsea nici în clipele de bucurie, nici în cele de mare strâmtorare. Se ruga adesea în odaia sa domnească, lua parte cu multă osârdie la sfintele slujbe, cerceta mănăstirile și se sfătuia cu ierarhii, stareții și duhovnicii vremii. Multe neajunsuri s-au îndreptat prin cuvântul ei. Sărmanii adesea o căutau și aflau în ea o Doamnă iubitoare, care dăruia cu mare bucurie tuturor celor ce aveau nevoie de ajutor.

Dar, în anul 1714, răutatea și invidia vrăjmașilor s-au abătut cu cruzime asupra casei Brâncovenilor, după cum i se descoperise fiicei celei mari a Mariei, Stanca Brâncoveanu, înainte de a trece la Domnul. Astfel, în Săptămâna Pătimirilor Domnului din anul 1714, din porunca sultanului Ahmed al III-lea, Voievodul a fost prins și dus la Înalta Poartă, împreună cu soția, cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și cu sfetnicul Ianache Văcărescu.

Acolo, pentru că nu au vrut să lepede credința creștină ortodoxă, au fost chinuiți și apoi au primit moarte mucenicească. Sfânta Maria Brâncoveanu a îndurat închisoarea, disprețul, foamea și lipsurile, dar nu a căzut în deznădejde, ci s-a întărit prin rugăciune și nădejde în Dumnezeu. Răscumpărată cu aur mult de rudeniile ei credincioase, a fost eliberată, dar, la scurt timp, în urma intrigilor unor boieri Cantacuzini, a fost exilată în Anatolia.

Dumnezeu însă a avut grijă de cei aleși ai săi și a mustrat pe prigonitorii Brâncovenilor. Chiar în clipa uciderii celor șase mucenici, în 15 august 1714, a avut loc o întâmplare minunată, spre a îndemna la pocăință inima Cantacuzinilor: în Mănăstirea Dintr-un lemn, doamna Păuna Cantacuzino s-a demonizat, cu greu tămăduindu-se după multă rugăciune.

În loc să-și vină în sine și să se pocăiască pentru păcatele săvârșite împotriva nașului său Constantin Brâncoveanu, Ștefan Cantacuzino a încercat să ascundă întâmplarea, săvârșind și alte nelegiuiri: le-a învinuit pe maici că au făcut farmece soției sale, pentru care pe unele le-a spânzurat, iar pe maica Olimpiada, a zidit-o de vie la Mănăstirea Bascovele din județul Argeș.

Doi ani mai târziu, cei patru Cantacuzini care l-au trădat de Sfântul Constantin au fost uciși de otomani: Ștefan Cantacuzino și tatăl său, Stolnicul Constantin, au fost sugrumați la Constantinopol, iar unchiul Sfântului Constantin Brâncoveanu, Mihail Cantacuzino, și cumnatul său, Radu Dudescu, au fost omorâți la Adrianopol.

Abia după moartea acestora, în 1716, Doamna Maria s-a putut întoarce în Muntenia, fiind ajutată de domnitorul Ioan Mavrocordat. În taină și cu mare evlavie a adus moaștele Sfinților Brâncoveni din insula Halki, unde fuseseră îngropate de câțiva creștini râvnitori, și le-a așezat în Biserica „Sfântul Gheorghe” – Nou din București, ctitoria lor, iar deasupra mormântului a pus o candelă care până astăzi arde spre pomenirea Sfântului Voievod Martir. De asemenea, s-a preocupat de căsătoria fiicelor rămase în viață și de creșterea nepoților ei.

În anii din urmă ai vieții, Doamna Maria Brâncoveanu și-a îndreptat pașii spre ctitoria sa, Mănăstirea Surpatele, unde a rămas vreme îndelungată în rugăciune, post și milostenie. De acolo mergea adesea la Mănăstirea Dintr-un lemn, la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Cărarea pe care mergea Sfânta Maria Brâncoveanu a fost numită de popor „Drumul Doamnei” sau „Drumul lacrimilor”, întrucât acel drum a fost presărat cu lacrimile Doamnei îndurerate de pierderea fiilor și a soțului ei.

În luna decembrie a anului 1729, Sfânta Maria Brâncoveanu și-a dat sufletul în mâinile Domnului, fiind îngropată cu cinste în Biserica „Sfântul Gheorghe” – Nou, din București, alături de cei din familia sa pentru care a plâns și s-a rugat. Împlinind cu statornicie și râvnă chemarea de soție, de mamă, de Doamnă creștină și de mărturisitoare, pomenirea ei s-a păstrat vie în evlavia poporului, iar chipul ei blând și luminat a rămas zugrăvit în conștiința Bisericii ca o icoană a dreptei credințe și a răbdării în suferință.

Pentru ale ei sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Tropar, glasul al 6-lea:

Dreapta credință, blândeţea şi bunătatea le-ai dobândit din pruncie și ai fost soție înțeleaptă Voievodului Martir Constantin, ziditoare de lăcaşuri sfinte și îndelung-răbdătoare în multe suferințe, Sfântă Doamnă Marie, cu toți Sfinții Brâncoveni roagă-te Domnului pentru noi.

Cuviosul Iosif de la Văratec

Cuviosul Iosif s-a născut în jurul anului 1750, în Transilvania, într-o familie de oameni credincioşi. În acea vreme, a avut loc răscoala românilor ortodocşi din Transilvania, condusă de Cuviosul Sofronie de la Cioara, împotriva asupririi austriece şi a uniaţiei. Din cauza acestor tulburări şi prigoniri, multe familii de români, statornici în credinţa ortodoxă, au venit în Moldova, între care şi cea a Cuviosului Iosif.

Râvnind vieţii îmbunătăţite a monahilor, Cuviosul Iosif a cercetat mănăstirile din Moldova şi, văzând viaţa duhovnicească a multor nevoitori, le-a urmat pilda. Astfel, a devenit ucenic al Sfântului Cuvios Paisie Velicicovschi († 1794), pe când acesta se afla la Mănăstirea Dragomirna, şi a învăţat de la el ascultarea, smerenia, înfrânarea, postirea, privegherile şi rugăciunea minţii.

Când Sfântul Paisie s-a mutat cu obştea la Mănăstirile Secu şi Neamţ, a venit şi Cuviosul Iosif, care, la recomandarea stareţului, a fost călugărit şi hirotonit ieromonah. Pe la anul 1779, Cuviosul Iosif povăţuia duhovniceşte Schitul Pocrov, de lângă Mănăstirea Neamţ, dar şi maicile de la Schiturile Gura Carpenului şi Durău. La ceva timp, cu binecuvântarea stareţului său, a devenit sihastru în Munţii Neamţului, cu alţi doi părinţi, Gherman şi Gherontie.

După anul 1785, sub îndrumarea Cuviosului Paisie şi cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei, Cuviosul Iosif a fost rânduit să pună temelie Mănăstirii Văratec, împreună cu maicile Olimpiada şi Nazaria, ucenicele sale duhovniceşti de la Schitul Durău. Sihastru şi dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, duhovnic renumit, părinte adevărat pentru călugări şi mireni, Sfântul Iosif este cel dintâi îndrumător al aşezării călugăreşti de la Văratec şi, în acelaşi timp, unul dintre ctitorii acestei mănăstiri.

Cunoscându-i purtarea, lucrarea şi slujirea de la Văratec, Mitropolitul Veniamin Costachi († 1846) al Moldovei, l-a preţuit pentru sfinţenia vieţii şi faptele bune pe care le săvârşea. Ca ucenic şi următor al Sfântului Paisie Velicicovschi, Cuviosul Iosif a devenit întemeietor al vieţii monahale de la Văratec, dar şi misionar pentru cei din împrejurimi. Împreună cu stareţele din vremea sa, a pus temelia bunelor rânduieli cu privire la slujbele bisericeşti, la lucrul de obşte şi pravila din chilie, la deprinderea cu cititul, scrisul, lucrul de mână şi rugăciunea cea de toată vremea. La Mănăstirea Văratec a devenit ctitor al primelor două biserici ridicate, al celei din lemn (1785) şi al celei din zid (1808-1812), ambele cu hramul Adormirea Maicii Domnului.

Cuviosul Iosif s-a nevoit de asemenea, timp de treizeci de ani, cu îndrumarea duhovnicească a mai bine de 300 de călugăriţe din ţinutul Neamţului, precum şi a numeroşi pustnici din munţii de lângă Sihla. Slujitor râvnitor al cuvântului lui Dumnezeu, el a pătruns încă din tinereţe duhovniceştile înţelesuri ale Sfintei Scripturi şi ale scrierilor Sfinţilor Părinţi, ostenindu-se şi la copierea manuscriselor scripturistice, patristice şi a cărţilor de cult.

Ucenicilor săi, Cuviosul Iosif le-a insuflat duhul râvnei duhovniceşti şi al jertfirii de sine, dar şi gândul de a dobândi desăvârşirea, dintre ucenicii săi amintind pe Ieromonahul Irinarh Rosetti († 1859), ctitor al Mănăstirii Horaiţa, apoi al bisericii de pe Muntele Tabor, în Ţara Sfântă.

Cuviosul Iosif a dus o viaţă aspră, iubindu-L pe Dumnezeu şi pe oameni, îndeletnicindu-se cu rugăciunea şi cu citirea cărţilor duhovniceşti. Pentru viaţa sa sfântă, Dumnezeu l-a înzestrat pe Cuviosul Iosif cu darul facerii de minuni şi al izgonirii duhurilor necurate.

Adesea, prin rugăciunile sale înălţate către Sfânta Treime şi către Maica Domnului, mulţi creştini primeau curând vindecare de bolile sufleteşti şi trupeşti. Blândeţea, îndelunga răbdare, bunătatea şi dragostea l-au făcut pe ieroschimonahul Iosif să fie iubit, ascultat şi preţuit de către soborul Mănăstirii Văratec, dar şi de către pelerinii care veneau acolo. Prin viaţa sa, prin tot ceea ce a învăţat şi a lucrat, Cuviosul Iosif s-a dovedit a fi o adevărată pildă de trăire a Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

A trecut la cele veşnice la 28 decembrie 1828, fiind înmormântat în pronaosul bisericii Adormirea Maicii Domnului, de la Mănăstirea Văratec, ctitoria sa.

Locurile din Munţii Neamţului unde s-a nevoit Ieroschimonahul Iosif au rămas în tradiţia locului sub denumirea: „Poiana lui Iosif”, „Pârâul lui Iosif” şi „Chiliile lui Iosif”. De la marele isihast român se păstrează şi un Tipic al rugăciunii inimii, pe care îl urma dimpreună cu ucenicii săi din mănăstiri.

Pentru faptele şi viaţa lui plină de sfinţenie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinţilor Cuvioşi, în anul 2008, fiind pomenit pe 16 august. Sfintele sale moaşte au fost aflate în anul 2013 şi sunt aşezate spre închinare în biserica mare a Mănăstirii Văratec.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Tropar – Glasul 8

Purtătorule de Dumnezeu, Cuvioase Părinte Iosife, ucenic al Sfântului Paisie de la Neamţ, ctitor şi duhovnic al Mănăstirii Varatic, povăţuitor al monahilor şi credincioşilor evlavioşi te-ai învrednicit de mari daruri de la Milostivul Dumnezeu. Pentru aceasta, cu adâncă evlavie facem pomenirea ta şi strigăm ţie: Cuvioase Părinte, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!

Sfântul Mc. Diomid

Sfîntul Diomid era de neam din Tarsul Ciliciei, cu meşteşugul doctor, iar de credinţă creştin. El tămăduia nu numai trupurile, dar şi sufletele omeneşti, pentru că învăţa pe păgîni să creadă în Hristos şi apoi să se boteze.

În vremea împăratului Diocleţian a lăsat Tarsul şi a mers în Niceea, cetatea Bitiniei, acolo făcînd multe tămăduiri, după obiceiul său, nu cu doctorii pămînteşti, ci cu chemarea numelui Atotputernicului şi dătătorului de tămăduiri, Hristos şi cu însemnarea cinstitei Cruci tămăduia toate bolile şi astfel încredinţa pe cei necredincioşi. Mulţi se întorceau de la înşelăciunea idolească prin doctoria şi învăţătura lui.

Împăratul Diocleţian, fiind atunci în părţile Răsăritului şi înştiinţîndu-se de acest lucru, a trimis să-l prindă. Ostaşii trimişi, mergînd la dînsul, l-au aflat sfîrşit în Domnul. Deci, au tăiat capul mortului, ca să-l ducă împăratului.

După tăierea capului, toţi ostaşii aceia şi-au pierdut luminile ochilor, rămînînd orbi. Astfel au fost duşi de alţii la împărat, împreună cu capul cel tăiat al lui Diomid. Văzînd împăratul capul şi ostaşii orbi, le-a poruncit să ia capul şi să-l pună la locul său. Făcînd ostaşii aceasta, îndată au văzut şi au crezut în Hristos, adevăratul Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Tropar – Glasul 4

Mucenicul Tău, Doamne, Diomid, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Duminica a 11-a după Rusalii

Pericopa Evanghelică — Matei 18, 23-35

Tot în această zi, Mineiul mai menționează următoarele pomeniri:

• Sfântul Herimon, care cu pace s-a săvârșit;
• Deșertarea și iarăși izvorârea fântânii de agheasmă din Biserică;
• Pomenirea înfricoșătoarei spaime a cutremurului de care a mântuit Dumnezeu;
• Sfântul Mucenic Alcibiad, prin foc s-a săvârșit;
• Sfântul Nou Cuvios Mucenic Nicodim de la Meteora, care a mărturisit în 1551;
• Sfântul Nou Mucenic Stamatie cel din Vot, care a mărturisit la Constantinopol în 1680 și de sabie s-a săvârșit.